Iannis Ritsos – Gata

Trepte-trepte corturile pe pantă,
sus, drept spre cer,
înfipte corturile-n piatră,
prinse cu încăpățânare,
cu pironul soarelui drept în piept
și orizontul rupt
ca centironul jandarmului.
Vin, pleacă zilele – piatra rămâne piatră.
Câteodată trece o corabie,
un nor
lasă în urmă puțină umbră –
mică fereastră
ce dă spre copacul de-odinioară.
Nu se schimbă nimic.
Nici inima, nici piatra nu se schimbă.
De piatră-i patul pe care ne culcăm,
de piatră-i pâinea cu care ne-ascuțim dinții,
de piatră-i mâna de care noaptea-și sprijină bărbia.
Nu le ia vântul.
Amurgu-mpăturește drapelul său roșu.
Vom dormi iarăși c-o piatră-ntre dinți,
cu nările mării la rădăcina urechii.
Orice s-ar întâmpla acum, tovarăși,
ne va găsi cu bocceaua pe umeri,
cu inima noastră întreagă-n boccea
sfredelind hotărârea noastră-n jurământul Democrației,
așa cum sfredelim cu degetul în cheutoarea hainei prietenului
nu fiindcă n-avem ce spune,
ci fiindcă îl iubim foarte mult;
și-așa facem totdeauna;
când iubim și nu putem vorbi,
ne jucăm cu o ramură de măslin sălbatic,
desenăm pe pământ un nume –
totdeauna același,
totdeauna numele Libertății –
și suntem gata.