Nici noaptea nu-i uitare, draga mea?
Sub cortul ei cutremurat de vise
Vin umbre mari din porţile închise
Şi cade greu din linişti câte-o stea.
Stăm treji pe patul alb, cu ochii mari,
Ca bufniţa din turlă, ca pisica;
Cu paşi tiptili, cu glas părelnic, frica
Ne stinge viaţa ca pe-un felinar.
O rază verde tremură prin geamuri,
Apoi rânjeşte luna ca un craniu.
Şi prin pereţi aud tic-tacul straniu
Al şerpilor cu nevăzute flamuri.
Strigoii mei apar jucând în rânduri
Cu timpul peste umeri ca o mantă.
Scheletul ăsta-mi va fi fost amantă
Cu braţele de lemn, cu dinţi de scânduri..
Să nu te superi, draga mea, eu văd
Mai mult în urmă decât înainte.
Aşază-ţi leneş capul tău cuminte
Şi lasă-n umbră tristul meu prăpăd.
Chiar eu încerc să uit din când în când,
Şi-atuncea alţi strigoi ridic din mine,
Cu fiecare strofă nouă, din ruine
Cresc flori pentru-nserarea de curând.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema trecutului care bântuie prezentul, generând frică și melancolie. Vorbitorul se simte asaltat de amintiri și de propria mortalitate, căutând alinare în brațele persoanei iubite.