Porumbei albi
în albastru
orbite de ferestre arse,
războaiele vor fi purtate pentru voi?
Șnur de porumbel alb
prin ferestrele goale
peste latitudini, dincolo.
Ca tufele de trandafiri pe morminte
nepăsători le luați pe ale noastre.
Pe piatra spălată cu lacrimi
așezați voi micul cuib.
Construim case noi
Porumbei,
ciocurile macaralelor ies afară
peste orașele noastre,
berze de fier care construiesc
cuiburi pentru oameni.
Construim case
cu pereți din ciment și sticlă
unde piciorul vostru roz
nu pătrunde.
Îndepărtăm ruinele
și uităm ultima oră
în ochiul morți al ceasului,
Porumbei, construim pentru voi:
voi veți zbura
prin ferestrele noastre
în albastru.
Și poate vor fi câțiva copii atunci acolo
– și asta ar fi foarte mult –
aceia dintre voi
în ruinele
caselor noastre noi,
a caselor pe care noi cu macaralele înalte
le construim ziua și noaptea,
Jucându-ne de-a v-ați ascunselea.
Și ar mai fi multe.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra speranței fragile reprezentată de porumbei în contextul distrugerilor provocate de război și al eforturilor de reconstrucție. Sugerează o coexistență delicată între natură și creațiile umane, cu un ton melancolic și contemplativ.