Heinrich Heine – Don Ramiro

„Dona Clara! Dona Clara!
Rob al frumuseții tale,
Vrei să mă sortești pieirii
Fără pic de îndurare.
Dona Clara! Dona Clara!
Viața-i dulce și frumoasă!
Da-n mormântul hâd și umed
E-ntuneric și mi-i groază….
Dona Clara! Știu că mâine
Mergi la sfânta cununie
Braț la braț cu don Fernando;
Ai să mă inviți la nuntă? ”.
„Don Ramiro! Don Ramiro!
Un reproș mai mult mă doare
Decât steaua vieții aspre
Ce mi-a spulberat speranța.
Don Ramiro! Don Ramiro!
Lasă-ți gândurile negre,
Soarta nu ne-a vrut alături.
Dar mai sunt pe lume fete.
Don Ramiro! Tu în lupte
Ai învins atâția mauri –
Deci învinge-te pe sine,
Eu te-aștept să-mi vii la nuntă”.
„Dona Clara! Dona Clara!
Am să vin, îți dau cuvântul!
Voi dansa numai cu tine.
Dona Clara, noapte bună”.
„Noapte bună”. Casa doarme.
Pe sub geam mai stă Ramiro,
Ca de piatră-i, iar pe urmă
Se ascunde-n întuneric.
După multă-mpotrivire,
Noaptea zorile cedează.
Ca un câmp de flori alese,
Larg Toledo se deschide.
Ale soarelui răsfrângeri
Peste ziduri se așează,
Radiază-n cer biserici
Cu cupolele de aur.
Ca un zumzet de albine
E al clopotelor cântec,
Lumea, Domnului înalță
Rugăciuni evlavioase.
Dar te uită cum vin oameni!
Vin în gloate forfotinde
De la paraclis încoace
Și țin drum pe lângă piață.
Cu ce lux de mândre straie
Scapără scântei suita!
Peste glasul clar de clopot
Trece tunetul de orgă.
Însoțiți de lumea plină
De respect și admirații,
Trec pe străzile întinse
Dona Clara și Fernando.
Lung îi urmăresc toți ochii,
Toate buzele îngână:
„Mândră-i fiica ta, Castilia!
Mândru-ți este cavalerul! ”.
La palatul lui Fernando
Se oprește valul gloatei,
După zid începe nunta
Cu atâtea obiceiuri!.
Jocul plin de veselie
Locu-și schimbă cu trapeza,
Da-ntre timp, neobservată,
Seara blândă se coboară.
Și în sala spațioasă
Oaspeții la dans se-adună,
Straiul lor luxos străluce
Sub făcliile aprinse.
Au luat însurățeii
Loc de cinste în fotolii.
Dulci cuvinte-și spun în șoaptă
Dona Clara și Fernando.
Ca pe valuri, dansatorii
Se împrăștie prin sală.
Trâmbițe solemn răsună
Și timpane bat cadența.
„O, a inimii stăpână,
Ce te uiți tot într-o parte,
Ce-ai văzut? ” – pe Dona Clara
A-ntrebat-o don Fernando.
„Din cel colț, un om în negru
Ne primește, don Fernando! ”
Blând surâde cavalerul:
„E o umbră, ce te sperii? ”.
Însă umbra vine, vine,
E un cavalerul în negru.
Și văzând că e Ramiro,
Clara ochii și apleacă.
Și e tocmai toi de dansuri,
Val-vârtej perechi se poartă,
Și oftează, tropotite,
Chinuitele podele.
„Cu plăcere, don Ramiro,
Am să merg la dans cu tine,
Dar să fi lăsat mantaua
Cea mai neagră decât noaptea”.
Don Ramiro pe iubită
O privește lung și straniu.
Cuprinzând-o, îi șoptește:
„Tu m-ai invitat la nuntă”.
Și pe sub făclii aprinse
Ca un vifor dansu-i poartă.
Trâmbițe solemn răsună
Și timpane bat cadența.
„Ești mai alb decât zăpada! ”
Clara-i spune-n tremur tainic.
„Tu m-ai invitat la nuntă”,
Îi răspunde cavalerul.
Și mai mulți acum dansează,
Și lumini sclipesc mai multe,
Trâmbițe solemn răsună
Și timpane bat cadența.
„Mâna ta e ca de gheața”,
Tresărind îi spune Clara.
„Tu m-ai invitat la nuntă! ”
Dansu-i duce mai departe.
„Ah, dar lasă-mă, Ramiro!
Tu respiri cu iz de moarte! ”
Iară el răspunde sumbru:
„Tu m-ai invitat la nuntă! ”.
Vrea să ieie foc podeaua,
Iese vraja din vioare
Și de farmecul acesta
Toata lumea se învârte.
„Ah, dar lasă-mă, Ramiro! ”
Ruga ei abia se-aude
Și din nou Ramiro spune:
„Tu m-ai invitat la nuntă! ”.
„Pleacă dar! Te du cu Domnul! ”
Răspicat îi spune Clara.
Vorba cum îi auzise,
Dispărut a fost Ramiro.
Iară ea-nchizându-și ochii,
A simțit răceala morții,
Și cuprinsă de-un leșin
A intrat în țara nopții.
Însă ceața se rărește,
Iar deschide ochii Clara,
Și de groaza nălucirii,
Mai ar vrea iar să-i închidă.
De când balul început-a
Stând alături cu ursitul,
Clara locului rămâne
Și Fernando stă cu grijă:.
„Ce-i, de te-ai schimbat la față
Și privești cu-atâta mahnă? ”
„Unde-i el? ” întreabă Clara,
De-un fior cuprinsă tainic.
Cavalerul vorba-ntinde
Și cu fruntea-n dungi răspunde:
„Am să-ți dau o veste tristă
De la prânz e mort Ramiro”.
„Don Ramiro! Don Ramiro…”