Ce tristă mi-e inima, tristă!
E-n mai și e cald și-i lumină.
În deal, lângă teiul de strajă,
Stau dus pe reduta-n ruină.
Alunecă gârla-ntre sălcii;
În luntre-un copil de pescar
Tot plescăie undița-n apă
Și fluieră micul ștrengar.
În mii de culori mi s-arată
Podoabele mândrei naturi:
Grădine, și chioșcuri, și oameni,
Și vite, și lunci, și păduri.
Jos, fete albesc și bat rufe;
Lin zbârnâie din depărtare
Subt scocul înalt, roata morii
Și prăfuie mărgăritare..
Pe lângă gheretă se plimbă,
În turnul castelului sur,
Străjeru-n tunica lui roșe;
El face la stânga-mprejur.
Cu flinta la soare se joacă
Și-i fulgeră-n mâini acea flintă;
Salută, o pune la umăr..
Aș vrea să mă ieie la țintă!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de tristețe și melancolie într-un cadru natural idilic. Naratorul contemplă frumusețea din jur, dar simte o dorință puternică de a scăpa de suferință, sugerată de dorința de a fi împușcat.