Primește-mă cu-un zâmbet, căci eu sunt un străin.
Și fii îndurătoare cu straniul pelerin.
Tu poți să-mi joci norocul așa precum vei vrea,
dar nu-mi răpi-ncântarea de a te contempla.
Sărut Nădejdii pragul, tăcut, căci rugător,
cuvântul n-are-n tine ecoul sfânt, de dor.
O, inimă, n-ai teamă de seara care vine.
Mâine altă auroră grăbită-i să-ți lumine.
Iubito, de ți-i voia doar pulbere să fiu,
alintă cu-a ta umbră acest praf purpuriu.
Povestea ta de chinuri și lacrimi, o s-o spună
un cânt de-alt’ dată, Hafiz și-un cânt de-ntotdeauna.
Divanul.
George Popa
Sensul versurilor
O pledoarie a unui străin pentru acceptare și compasiune. Vorbitorul cere doar posibilitatea de a admira, chiar și în umbră, exprimând speranța și acceptarea destinului, oricare ar fi acesta.