Mi-e inima ecranul ce-ascunde-a sa iubire.
În ochiu-mi ca-n oglindă e chipul ei răsfrânt.
Eu, care nu plec fruntea la nici o stăpânire
de-aici sau altă lume, mă-nclin pân’ la pământ
sub jugul milei sale. De-al cunoștinței pom
din Paradis te bucuri. Dar sfântu-mi adevăr
e amintirea Dragei. Căci fiecărui om
de gânduri mintea-i plină, așa cum e-al său dor.
În locu-acesta sacru, ce pot eu să-ntreprind,
când totu-i văl ce-ascunde altarul pururi sfânt?
De mi-am mânjit veșmântul, ce pot să fac, când stele
și lumea-ntreagă-s martori ai curăției mele?
Medjun de mult se simte. Acum e-al nostru rând,
căci doar un pumn de zile ni-s date pe pământ.
Din mâna Providenței avem și fericire
și-avem și bogăție. Și-i dreaptă-această cale,
căci scopul nostru-i slava mărinimiei sale.
Nu înceta icoana sa i-o contempli-ntruna,
cu ochii-n adorare, precum contempli luna.
Tăcerea-i o chilie din cele ideale,
ca să te-ascunzi în tine cu gândurile tale.
Un semn al frumuseții și al miresmei ei
sunt rozele ce-aruncă petale pe alei.
De ce vă preocupă umila-mi sărăcie,
când inima mea poartă comori de duioșie?
Sensul versurilor
Piesa explorează tema iubirii profunde și spirituale, juxtapusă cu efemeritatea vieții. Vorbitorul își exprimă devotamentul și admirația, găsind bogăție în duioșie, nu în posesiuni materiale.