De sărbătoarea rozei, cu blânda-i răsuflare,
zefirul se îmbată. Iar tu, privighetoare,
pe unde ești pribeagă? Îngână-a ta cântare!
E crudă despărțirea. Tu, inimă, suspinul
înnăbușel. În lume, plăcere și durere
mereu vor sta alături, ca roza și cu spinul.
Ca pe un arc mâhnirea mă-ndoaie. Dar nu-mi cere
să mă feresc din calea săgeților pe care
sprânceana ta le-aruncă în inima ce doare.
Adâncă suferință a inimii-i trădată
cu al său grai de vrajă, de bucla-ți parfumată.
Nu-i straniu că mireasma să povestească știe?
Mii de priviri contemplă regeasca ta statuie,
dar nu cobori spre nimeni a ochiului tău rază.
O, inimă, îndură și binecuvântează
văpaia ce te arde. Respiră dragostea
Hafiz – și-ascuns în tine, fă-ți rugăciunea ta.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea dragostei, împletind bucuria cu suferința, asemenea rozei și spinului. Vorbește despre dorința neîmpărtășită și despre puterea de a îndura durerea, găsind în ea o formă de binecuvântare.