Gunnar Ekelöf – Zâna

E în sclipirea și trandafirul zorilor, trupul îi e gingaș
ca tăcerea, gura dulce ca liniștea.
E în lac și în mare – sunetul scânteind al pietrelor
șlefuite ce-i încing gâtul și mijlocul..
Umple nopțile cu răsuflarea ei, cu mantia ei de
amurg, cu vocea ei ca foșnetul frunzei stejarului
– vântul însoțește lira dorului ei, vântul
trăiește în frunzele amintirii ei.
Vine de departe și de aproape, n-are pe lume adăpost,
suflă fulgii de întuneric de pe fruntea ei luminoasă,
vuiește ca o mare de sânge în spiralele
urechilor ei.
E viața și deșteptarea, toate cânturile de primăvară
încep în pântecul ei, mădularele-i, seva își
cântă cântecul vechi, curgând către frunze ori
piept, către apă ori soare.
E viață și sânge, și florile cu gura roșie sorb picuri
de rouă din degetele ei străvezii ca un pocal
cu care mângâie firele ierbii; ea se mișcă o
dată cu lucrurile, se dăruie tuturor, e în toate
îmbrățișările – noaptea când se-mpreună
visele, ziua când zboară păsările..
Întruchipează sclipitoare putințe și plăceri de
neconceput fără ea, doar ea e iubirea, doar ea
e iubirea, doar ea e goală, și-n pântecul ei
și sfârșitul e numai trecerea vieții în viața
firii.
Urma călcâielor înaripate se mai poate zări pe
cărarea din zori, și-acolo pe pământul moale, pe
poalele pârâului cu murmur de argint.