Lui Ioan Alexandru
Prețuiesc deopotrivă pe sfântul
Cu mâna dusă spre inimă,
La fel și pe sfântul sprijinit
În sabie.
Doamne, poate că
N-am fost nici sfânt, nici oștean.
Pur și simplu, ziditu-m-am de viu
În templul Limbii Române.
Iar în biserică
N-ai cum să fii curajos.
În biserică să fii
Drept și cinstit.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de a se dedica limbii române ca unui templu, un loc sacru unde identitatea și spiritualitatea se întâlnesc. Vorbitorul își exprimă sentimentul de a nu fi fost nici sfânt, nici soldat, ci mai degrabă un constructor viu al acestui templu lingvistic, subliniind importanța dreptății și onestității în acest spațiu.