Grigore Vieru – Graiul

Tu mă întrebi, copile,
Ce-i cu graiul al lui muma,
Cu care intri-n casă
Ori vara pleci la buna.
Lemn dulce e! Lemn tare!
Din el vioara-i scoasă
Și leagănul, și pragul
Și grinzile la casă.
Păstrează-se pământul
Pe verbele-i de stele.
De-aceea cad eroii
Cu pieptul spart pe ele.
Și aerul e-n ele!
De-aceea, până-asfințe,
Poetul stă cu gura
Lipită de cuvinte.
Și pâinea, pâinea albă
Din lutul lui răsare.
De-aceea i se-nchină
Bătrânii ca la soare.
Putem întreg să-l punem
Pe muzică, ah, prunce,
Ori muzica pe dânsul
Așa-i de clar și dulce!
E piatră cu semințe
De aur cald în miezu-i.
E cremene fierbinte
Ce scapără de-o-nghesui.
Nu-s văi în floare fără
Cuvânt, nici albe creste.
Și-un steag ce nu cuvântă
O apă moartă este.
Un grai e când din vale,
Pe-a văzduhului unde,
Ecoul te întreabă
Iar gura ta răspunde.
Un grai cu tot ce are
Mai mult decât priință-i.
Când uit un verb, eu parcă
Nu mi-aș vedea părinții.
Sau mi-aș uita bunicii.
Să nu uităm, copile,
Pe-acei ce azi sub țară
Sunt iarbă și zambile.
Ei dintr-o zi în alta,
Cu sapa și mălaiul,
Mutându-se ca oameni
Luau cu ei și graiul.
Și graiul! Ah, te uită:
Pe apa lui cea caldă
Manole se apleacă,
Luceafărul se scaldă.
De veacuri crește-mi-se,
Plivește-se și-adună,
Ca azi s-avem această
Avere, cea mai bună.
Nu este, nu, mai mare
Decât alt grai de frate,
Nimic nu e mai mare
Din câte-s jos lăsate.
Chiar cerul! Boltă albă
Măreț desfășurată
E-n palma nesfârșirii
Un bulgăr de zăpadă.
Un grai e un strop de sunet
Topit ca într-o mare
În zvonul veșniciei,
În muzica cea mare.
Ci în cuprinsu-i rodnic,
Cu cele vechi și nouă,
Noi încăpem cu toții
Și nu ți-e frig când plouă.
Mă-ntrebi de unde vine
Cu spicul lui și apa
Arzându-mi, umezându-mi
Și fruntea și pleoapa?!
Din munții omeniei,
De-acolo curge râul!
Și nu-i cântar să poată
Să-i cântărească grâul!
Și iarăși zic: comoara-i
Nu ni s-a dat de-a gata.
Ce încă să mai spună
Mirării tale tata?!
C-o slovă fără seamăn
Nu i-am sporit frumosul.
Dar cred că nici rănit-am
Simțirea lui și osul.
Și sunt slăvit: prin ziua
Cea dulce datu-mi-sa
De-a vețui în graiul
Ce-l spune Miorița!
Mai bun noroc și-avere
Mai mare eu nu am
Decât în suflet graiul
Acestu-i pașnic neam.
Primește-l sfânt, copile,
Căci el ți-e moștenirea.
Și sapă-l pân-la lacrimi
Păzindu-i strălucirea.