Recunosc: Mi-e frică
Și nu-mi place să zbor
Cu avionul.
Dar zbor.
Nu-mi place. În primul rând,
Pentru că
Mi se înregistrează numele
În pomelnicul aerogării.
Nu-mi place, pe urmă,
Cureaua
Care mă leagă de scaun.
Nici stewardesa
Care zâmbește la toți
Automat,
Nici bomboanele
Care vor să-mi îndulcească
Gustul amar din gură.
Cu cât mai iute zburăm,
Cu-atât mai departe-mi rămân
Copiii, femeia iubită,
Pământul matern.
Nu-mi place vecinul
Care fosăie de-o jumătate de oră
Deasupra unui pion.
Prin geamul rotund
Îmi cercetez pământul
Ca un spion.
Ca un spion
Mi-aș da drumul jos cu parașuta,
Să mă anin de crengile stejarului
Lui Ștefan cel Mare,
S-alerge copiii
Cu pistoale de lemn
Și, bucuroși, să se mire,
Recunoscându-și poetul lor.
Plaiule, tu, plaiule –
Veșnică temă a mea!
Temă, care în avion
N-aș putea s-o frământ,
Pentru că tot timpul cât zbor
Mă rog să ajung cu bine jos
Pe pământ.
Sensul versurilor
Poezia exprimă teama de zbor și dorul de casă, de patrie. Zborul cu avionul este perceput ca o distanțare de valorile fundamentale și o sursă de anxietate.