Aceste păsări cresc din mine
La început au numai ciocul ascuțit
Mă devorează-ncet pe dinăuntru
Fiecare izbitură-n carnea mea
Le-adaugă o pană la aripă.
Împădurit de păsări albe sunt
Acum, ai zice, vor zbura
Și va rămâne-n urmă
Prelungii lor ninsori inverse
Cu țipetele-asurzitoare
O insulă de calcar singuratecă.
Dar nu se pot de mine despărți
Sunt unica lor hrană
Și cât mai am un fir de sânge
Le simt făcându-și cuibul pentru pui
Născând la umbra celui ce le-am fost
Ciudată vegetație legănătoare.
Când nu mai sunt și ele se prefac în scrum
Să mă renască din cenușă
Astfel ne tot distrugem și ne naștem reciproc
Atât de repede și plini de dragoste
Încât și eu și ele și cenușa
Părem o întreită împietrire-a lumii
Sensul versurilor
Piesa explorează tema transformării și a sacrificiului personal prin metafora păsărilor care se hrănesc cu eul creatorului. Distrugerea și renașterea reciprocă sugerează un ciclu continuu de creație și distrugere, unde artistul și opera sa sunt inseparabile.