Suferința.
Îmi place a naturii sălbatică mânie,
Și negura, și viscol, și cer întărâtat,
Și tot ce e de groază, ce e în armonie
Cu focul care arde în pieptu-mi sfâșiat.
La umbră, -n întuneric, gândirea-mi se arată,
Ca tigrul în pustiuri, o jertfă așteptând,
Și prada îi e gata… De fulger luminată,
Ca valea chinuirii se vede sângerând.
Încearcă acum soarta să-mi crească suferirea;
Adaugă chiar iadul șerpi, furii ce muncesc;
Durerea mea e mută ca deznădăjduirea,
E neagră ca și ziua când nu te întâlnesc.
Căci astfel e acuma viața-mi osândită,
O lungă agonie în care tu domnești;
La glasul-ți, la privirea-ți simt inima-mi izbită,
Luptându-se-n convulsii cum nu-ți închipuiești.
Și ochii mei în lacrimi înoată în tăcere,
Și prizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sunt;
Zadarnică dorința când sufletul nu piere!
Nu o să-mi tulburi oare și pacea din mormânt?.
N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă,
Pe pașurile tale oriunde locuiești?
E lume, e vecie atâta de frumoasă,
Încât să uit pământul ce tu împodobești?.
Să mor dar la picioare-ți; să mor dar de plăcere
În ceasul cel din urmă s-aud că m-ai iubit,
Să strâng draga ta mână, să simt a ta durere
Vărsându-se asupra-mi ca balsam fericit.
Și sufletu-mi atuncea pe buzele-ți să zboare,
Să ia un lung, un dulce, un veșnic sărutat;
Din brațele-ți, din sânu-ți să treacă el în soare
Să ducă la vecie plăcerea ce-a gustat.
Sensul versurilor
Piesa exprimă suferința profundă cauzată de o iubire imposibilă. Vorbitorul dorește să moară la picioarele persoanei iubite, ca un ultim act de devotament și speră ca, prin moarte, să găsească o formă de eliberare și eternitate în amintirea iubirii împărtășite.