Grigore Alexandrescu – Privighetoarea și Măgarul

Nenorocita privighetoare
Cântă-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă dă ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.
Alții în locu-mi ar descrie poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlăditor,
Ce c-o-ntorsură lină, ușoară,
Treptat se urca și se coboară,
Plin de simțire, plin de amor.
Eu vă spui numai că despărțirea
Și suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea
Era sujetul cântării sale.
Un măgar mare ce-o ascultase,
Și ca un aspru judecător
Capul pleostise, sau ridicase
Câte-o ureche, -n semn de favor.
Ieși-nainte să-i dea povata,
Și c-o neroadă încredințare:
„Am fost — îi zise — aci de față,
Dar, zau, nu-mi place a ta cântare.
Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îți pare lucru prea greu,
La niște reguli a te supune,
Luând de pildă cântecul meu.”
Atunci începe cu bucurie
Un cântec jalnic și necioplit,
Încât de aspra lui armonie
Toată pădurea s-a îngrozit.
Privighetoarea, fără sfială,
Zise: „Povata e în zadar;
Căci d-aș urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ți n-aș fi măgar”.