Cui îi dă
un strop de plâns
nepăsătoarea lume.
Mărfii vieții.
Casele se abat
să nu mă tulbure.
Funie de sufocat grumazul.
Ochi
de odalisce la plimbare cu umbreluța.
Cât de nemișcat e aerul.
Litania cu numere de uși încuiate
o murmur, să nu fiu singur.
Și noaptea aceasta va trece.
Viața asta pe drumuri
umbră șerpuindă de șine de tramvai
peste asfaltul umed.
Mă uit la fețele vizitiilor ațipind.
Somnul vine
așa grijuliu
să mă ducă aiurea puțin.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de plictiseală și alienare față de lume. Naratorul se simte ignorat și singur, căutând alinare în somn și în trecerea timpului, dar fără a găsi o soluție reală la starea sa.