Străzi bătucite
– Nebuni pașii mei mecanici –
Ce altădată se mișcau vrăjiți
În fuga mea,
Acum, deșirați, nu mai sunt în grația
Timpului plin
Trezesc, cu fiecare stare a mea efemeră,
Semne vane pe care le las să trăiască
De ne dau măsura.
Și când la apus răsună paharele,
– Dar casele veselie nu mai au –
Și dacă din obișnuință în sfârșit mă opresc
Fără iluzii, căutând liniște măcar,
În penumbrele prudente
Ale camerelor strâmte
Cu toate că suava voce nu răzbate
Din niciunul dintre obiectele împrăștiate,
Îmbătrânite cu mine,
Sau din resturi de imagini legate
De una dintre cele câteva întâmplări necesare,
Poate pe neașteptate să se întoarcă, să-mi dea târcoale
Dezlegându-mi cuvintele din inimă.
Voi învăța astfel darul brațelor
– Ochii carnali
Desprinși din prefăcutele lacrimi,
Urechea absurdă
– Acea speranță umilă
Ce-l îmboldea pe tensionatul Michelangelo
Să picteze orice locșor într-o clipă
Nedându-i sufletului
Nici măcar timpul respirației.
Pentru un dezolant freamăt de aripi dădea
Unei urbe ca o sămânță, tăinuită,
Eternizând în sine cerul sigur, cupola
Intens supraviețuitoare.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de deziluzie și melancolie, reflectând asupra trecerii timpului și pierderii iluziilor. Căutarea liniștii interioare și a sensului în artă sunt teme centrale, sugerând o dorință de a regăsi inspirația și conexiunea cu sine.