Pentru un zeu care râde ca un copil,
Atâtea strigăte de păsări,
Atâtea dansuri prin ramuri.
Inima își ia avânt fără greutate,
Pajiștile au atâta duioșie,
Atâta sfială în ochi reînvie.
Mâinile ca frunzele
Rămân fermecate-n văzduh.
Cine se mai teme, cine judecă?
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de eliberare și bucurie contemplativă, inspirată de natură și de o prezență divină jucăușă. Sentimentul de ușurare și abandonare în frumusețea lumii este central.