Inima a risipit licuricii
s-a aprins și stins
din verde în verde
am silabisit.
Cu mâinile mele plăsmuiesc lutul
întunecat de greieri
îmi modelez
o
la fel de smerită
inimă.
Mă iubește, nu mă iubește
m-am șlefuit
cu margarete,
m-am înrădăcinat
în pământul putred,
am crescut
ca o ciupercă
pe tulpina strâmbă,
m-am cules
din capsula
de salbă-moale.
Astăzi
ca Isonzo
de asfaltul albăstriu
mă fixez
în cenușa prundișului
dezvelit de soare,
mă prefac
în zbor de nori.
Întreg în sfârșit
nedomolita
comuna ființă îngrozită
nu mai bate timpul cu inima,
nu are timp nici loc,
e fericită.
Duc pe buze
sărutul marmurei.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema transformării și a acceptării morții ca parte a ciclului natural. Vorbitorul se vede integrat în natură, renunțând la identitatea individuală și găsind fericirea în această anihilare.