Ținutul nostru e închis: numai munți
îl acoperă zi și noapte un cer lăsat.
Nu avem fluvii, nici fântâni, nu avem
ici izvoare,
dar câteva cisterne, și-acestea goale, și
care stârnesc
ecoul, la care ne închinăm.
Un ecou găunos ca singurătatea noastră,
ca iubirea și trupurile noastre.
Straniu ne pare c-am reușit odată
să clădim case,
colibe, stâni.
Nunțile noastre, cununile proaspete,
degetele,
enigme devin, ne-nțelese, pentru suflet.
Cum s-au născut și au crescut copiii noștri?
Ținutul nostru e închis. Îl închid
cele două Simplegade.
Când descindem duminica în porturi să respirăm
vedem luminându-se în amurg
lemne sparte
ale unor călătorii care nu s-au terminat,
corpuri care nu mai știu iubi.
Sensul versurilor
Piesa descrie un loc izolat și închis, atât fizic cât și emoțional, unde oamenii se simt singuri și deconectați de trecutul lor. Este o meditație asupra pierderii, a imposibilității de a iubi și a unui sentiment general de deznădejde.