Am fost arbor,
n-am mai fost,
unei marmori
i-am fost rost;
am fost marea
și apoi nemișcarea
ștersei ploi.
Fost-am tineri
și bătrâni
cu, doar vineri
săptămâni.
Am fost el
și-am fost și tu,
un inel
ce se pierdu,
am fost ceară,
lighioană
și-apoi iară
lut de cană
Vei luci,
blând Viflaim
când va fi
să nu mai fim?
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a existenței și transformările continue prin care trecem de-a lungul vieții. Vorbește despre identitate, pierdere și acceptarea inevitabilei treceri a timpului, folosind metafore puternice.