Marea Messembriei și pietrele ei,
și femeile cu trupul de acum,
ce se cojeau de pământ, și-am pătruns
prin navoade cu miros de sare
și sudoare de dragoste
printre stâlpii de chiparos ars, ai caselor
moarte, năclăiți de smoala corăbiilor,
în vechime, în viscolul
icoanelor Traciei..
Cădeam din icoană-n icoană. Am văzut
un războinic palid, înfipt, întreg, într-un balaur
din rănile căruia țâșneau lalele,
și am văzut o madonă cu chip de prescură,
cu o singură pleoapă, închisă
de parcă, strivind-o, asupra-i ar fi respirat
un bărbat,
despicată în două
de o lovitură de bară.
Mai era și o femeie cu veșmânt de iarmaroc valah,
dincolo de care,
prin cioburile zugrăvelilor stratificate,
se zărea un mag podidit de frunze și păsări.
Piciorul femeii întâlnea coastele lui
și oasele lui sterpe se îngropau în
carnea ei de pământ alb..
În preajma, ca într-un cuibar cu ouă
în care cad raze de lună
se prăfuiau capetele unor bătrâni, cu aure rotunde,
strânși la ceasul de taină al cinei
în jurul unei mese de han.
Din teasta celui care
avea să trădeze, țâșnea iarba înaltă,
iar cel mai tânăr dintre ei
zâmbea
neînțeles, depărtat, cu gesturi singure.
Prin fibrele lemnului plesnit,
scris pe elinește de carii
și-ncetoșat de-o lene-nduioșată,
osteni pe cai roșii și cai albaștri
tropăiau pe creneluri de cetăți
în căutarea tânărului prelins în sângele unui copil,
vegheat de boi minusculi și de oi voioase..
Oglinzi compunându-se absurd, năruindu-se,
fierbând în culori, sparte de potcoave,
sporind distanța dintre om și moarte,
lâncezind pe sângele unor lumi vechi
icoanele ne ardeau, ne rodeau chipul.
Ne-am rupt din ele, cu vopseaua curgând din urechi,
apoi ne-am privit în lespezi,
ne-am spălat de adorare, uimire și teamă,
îngrijorați de clipele
pe care-ncetasem să le mai trăim,
și-am gândit cu inima strânsă la imaginile
noastre de pe ziduri și gesturi, întrebându-ne
cum vor vibra
sub ochiul viitorimii.
Ne despovărăm
de viscolul depus în noi, clătinându-ne încă
între aur și verde..
Cei care vor coborî
în fotografiile noastre, ne vor găsi
ca acum.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația dintre trecut și prezent, folosind imagini ale icoanelor tracice ca metafore pentru experiențele și emoțiile umane. Naratorul reflectă asupra impactului istoriei și al artei asupra identității și asupra modului în care viitorul va percepe prezentul.