În gând îmi stărui, Myrto, divină vrăjitoare
Şi tu, oraş al mării, cu focuri mii arzând,
Revăd raza-aurorei pe fruntea ta jucând
Şi aurul din păru-ţi cum prin ciorchini apare.
Din cupa ta sorbit-am beţii ameţitoare,
Din licărul de-o clipă al ochilor râzând,
Atunci spre Iacchus zeul cătam, rugi înălţând,
Căci Muza mă scăldase într-al Eladei soare.
Acum ştiu de ce iarăşi vulcanul s-a aprins:
Cu pasul tău, o, Myrto, pe-acolo ai trecut,
Şi dintr-o dată cerul fu cu cenuşă nins.
De când nomadul duce ţi-a frânt zeii de lut,
Sub laurul – cunună pe-a lui Virgiliu liră –
Hortensia cea pală şi mirtul se uniră.
Sensul versurilor
Piesa este o evocare nostalgică a unei iubiri trecute, idealizată și asociată cu elemente mitologice și peisaje mediteraneene. Naratorul își amintește cu melancolie de o femeie numită Myrto, comparând-o cu o vrăjitoare divină și legând-o de frumusețea orașului de la mare și de influența zeilor antici.