Pe culmea pleșuvă, de stânci atârnat,
Ca strajă-a credinței, un schit solitar,
Cu glasu-i de-aramă se roagă la cer,
Și zările cântă melodic și clar.
Cu grai de-nchinare, un imn rugător
Înalță spre bolta spuzită cu stele,
Adâncul pădurii și-al apelor zvon;
Și florile-n luncă se roagă și ele..
Ascult, și ca-n vis mă cuprinde
Un farmec adânc, negrăit..
Cu glasul de clopot se pierde
Și sufletu-mi spre infinit.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj idilic dominat de un schit, unde natura și credința se împletesc într-o armonie perfectă. Totul, de la clopotul schitului până la flori, se roagă, creând o atmosferă de pace și spiritualitate profundă. Ascultătorul este cuprins de un farmec negrăit, iar sufletul său se înalță spre infinit.