O zi nefastă m-a adus pe lume
În veacul vostru de melancolie.
Durerea mea – prilej de veselie,
Și cugetarea mea – un lanț de glume.
Nu pentru biata-mi inimă pustie
Și nici de dragul gloriei postume,
Ci pentru voi am făurit anume
Strălucitoarea mea filozofie.
Eu pretutindeni caut în viață
Prilej de râs la fiecare pas –
Și-adesea plâng subt fardul de paiață.
Dar când tristețea cearcă să mă prindă,
Mă-ntorc atunci cu fața spre oglindă
Și râd, nebun, de propriul meu nas.
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea dintre aparență și realitate, prezentând un personaj care, sub masca de paiață și râs, ascunde o profundă tristețe. El caută să transforme durerea în filozofie, râzând de propria condiție pentru a face față suferinței.