George Topârceanu – La Vânătoare

La vânătoare.
I. Decorul.
Sus, pe dealuri, Toamna pune
Mirişti galbene-n lumină,
Arături ca de cărbune
Şi mohoare de rugină.
Rânduri-rânduri, spre câmpie
Se perindă nori de plumb
Peste larga simetrie
De coline cu porumb.
Iar când soarele străbate,
Luminând peisajul vast
De dreptunghiuri colorate
Într-un limpede contrast,.
Saltă-n valuri jucăuşe
Şi foşneşte lung sub soare,
Cu mătasă la pănuşe,
Mămăliga viitoare..
II. Un iepure.
Scurt, mohorul a foşnit..
Şi spre neagra arătură
Într-o clipă s-a ivit
Un măgar-miniatură!.
Din căpiţă sare pleavă,
Sar gunoaie dintr-un snop.
Puşca scoate fum pe ţeavă
Şi porneşte ca un dop..
A căzut.. ba nu! Din goană,
Mic, elastic şi urgent,
Lâng-o tufă de simziană
A făcut un compliment.
Spre porumb acum s-abate..
Un scaiete zăpăcit
Îl întreabă: – Ce e, frate?
– Sunt teribil de grăbit!..
Alungat ca de furtună,
Cu picioare de lăcustă,
Se destinde şi s-adună
Peste-o mirişte îngustă.
Ca o minge se prăvale,
Se coboară şi se suie
Prin hârtoapele din vale:
Uite-l – nu e, uite-l – nu e!..
Liniştea coboară iarăşi
Peste ţarinile moarte..
– L-ai scăpat! zice-un tovarăş.
– Mi-a sărit cam de departe..
III. Masa.
Din văzduh abia s-aude
Ţipăt jalnic de prigorii..
Cu ciubote mari şi ude
Stau la masă vânătorii.
Toţi cu puşca lângă geantă,
Guralivi şi orăşeni,
Pun o pată discordantă
Pe căpiţa de strujeni.
Şi e frig, şi toţi îngheaţă..
Şi din când în când nu strică,
Începând de dimineaţă,
Câte-un strop de săcărică..
– Într-o toamnă, zice unul,
La un capăt de răzor
M-am oprit să scot tutunul..
Când, de jos, de la picior,.
Fără veste văd că-mi sare
Un şoldan cât un viţel,
Şi stârneşte-n goana mare
Alţi vreo şapte după el!.
Trag cu ploaie în grămadă,
Fără să ţintesc deloc..
Cine s-aştepta să-mi cadă
Patru iepuri dintr-un foc?..
– Astea sunt invenţii pure..
Mie mi s-a întâmplat,
La o goană-ntr-o pădure,
Un mister adevărat.
Nici nu m-aşezasem bine,
Stam cu puşca subsuoară..
Când deodată lângă mine
Se opreşte-o căprioară.
Stă şi-ascultă, imobilă..
Eu atunci – mă ştiţi cum sunt –
M-a cuprins un fel de milă:
Am oftat.. şi-am tras în vânt.
Când văzu că „umplutura”
Trece fără s-o atingă,
Ea şi-a-ntins la puşcă gura
Şi-a-nceput.. aşa s-o lingă..
– I-auzi colo, ce curaj, mă!
Asta şi-a-ntrecut perechea!
.. Buruienile din preajmă
Trag şi ele cu urechea.
Un măceş de două şchioape
Zice-n taină unui spin:
– Dumneata eşti mai aproape,
Ia-l de mânecă puţin!.
IV. La întoarcere.
Vântul curge spre câmpie
Transparent şi uniform.
Toate ierburile-nvie,
Toate ţarinile dorm.
Ici şi colo se ridică
Câte-un nour alb de praf..
Străjuind şoseaua mică
Stâlpii rari de telegraf.
(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,
Suluri vinete de fum
Lungi ca gâturi de girafă),
Înşiraţi pe lângă drum,.
Spre oraşul plin de turle
Stau privind c-un aer tâmp..
Şi deodată-ncep să urle
Că-i apucă noaptea-n câmp.