Tu care mă privești cu voie bună,
Necunoscut prieten inocent,
Tu vei muri la noapte, peste-o lună
Sau peste zece ani, – indiferent.
Un mare potentat ce stă departe
(Și nimeni nu-i mai mare decât El)
Te-a osândit nevinovat la moarte,
Rostind sentința-i fără drept de-apel.
Și dacă, liber ca într-un ospiciu,
Te lasă încă-un pic să mai respiri,
O face doar așa, dintr-un capriciu:
Tu nu poți evada pe nicăiri.
Zadarnic l-ai ruga, că nu te-aude,
Zadarnic te-ai piti, te-ai face mic.
La El nu merge cu protecție, cu rude..
Nu te salveză nimeni și nimic..
Tu vei muri și-n urma ta ograda
Va sta subt soare-a doua zi la fel.
Și factorul poștal va trece strada,
Lătrat de-aceeași javră de cățel.
Apoi pe-aceeași stradă solitară
Vor trece îndrăgostiții pe-nserat,
Visând în fiecare primăvară
Un vis pe care și tu l-ai visat.
De dimineață-aceleași servitoare
Vor scoate așternutul pe balcon,
Și fiecare doamnă, la culcare,
Va da pe nas cu cremă „Tokalon”..
Iar tu, ca o momâie-ncremenită
În fundul gropii umede și reci,
Vei sta privind în bezna nesfârșită
Cu ocii ficși, întunecați și seci.
Nu vei vedea apusurile roșii,
Nici nu vei ști de-i noapte ori e zi.
Și-n veci de veci tu nu vei auzi
Cum cântă-n soare, peste tot, cocoșii..
Sensul versurilor
Piesa descrie inevitabilitatea morții și neputința omului în fața destinului. Chiar dacă viața continuă în jurul său, cel condamnat la moarte nu mai are parte de bucuriile simple.