„N-o să mai iubesc”, zisese
Biata-mi inimă naivă,
Dar văzându-te pe tine,
A căzut în recidivă.
Supărările iubirii
Sunt ca ploile cu soare:
Repezi, dar cu cât mai repezi
Cu atât mai trecătoare.
Musafiri la mine-acasă,
Fără să-i poftesc vreodată,
Am un șoarece, doi păianjeni
Și, din când în când, o fată.
La fereastra ta-mi zâmbiră
Toate florile din glastră,
Numai floarea cea mai dulce
A fugit de la fereastră.
Cum pierzi noaptea cu cetitul!
Am trecut din întâmplare
Și-mi venea, așa, să intru
Și să suflu-n lumânare.
Zici că la război, iubito,
Vii cu mine fără preget.
O, dar cum plângeai aseară,
Când te-ai înțepat la deget!
Greu mi-i, dragă, fără tine
Și te chem de-atâtea ori,
Nu din zori și până-n seară,
Ci din seară până-n zori.
Multe-i spun când nu m-ascultă,
Dar tresar și tac din gură
Când, c-un zâmbet, își ridică
Ochii de pe cusătură.
Ochii negri, fața albă,
Păr întunecat și mare,
Inima – un sloi de gheață.
Alte semnalmente: n-are.
Draga mea, fără cuvinte,
Doar din ochi pricepe toate.
Numai cât mă uit la dânsa
Și-mi răspunde: „Nu se poate!”.
„Toate-s vechi”, a zis poetul.
Chiar și cântecul acesta
A mai fost, odinioară,
Publicat în Zend-Avesta.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea iubirii, cu momente de nostalgie, regret și acceptare. Vorbește despre efemeritatea sentimentelor și despre amintiri care persistă, chiar și atunci când iubirea pare imposibilă.