Cobora pe Topolog
Din munți, la vale..
Și la umbra unui stog
A căzut din cale.
În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa..
El era drumeț sărman
Muncitor cu sapa.
Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.
Și de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunză rară
S-au zbătut ușor în vânt,
Zile lungi de vară.
Soarele spre asfințit
Și-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea și uitarea.
Dimineața ca un fum
Urcă pe coline,
Zvon de glasuri dinspre drum
Până-n preajmă-i vine.
Peste vârfuri lunecând
În argint, condurii
Înfioară când și când
Liniștea pădurii..
Numai colo-ntr-un frunzar
Galben în lumină,
Stă pe-o creangă de arțar
Pasăre străină.
Stă și-așteaptă fără glas
Parcă – să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare..
*.
Astfel, tot mai neștiut
Spre adânc îl fură
Și-l îngroapă-n sânul mut
Veșnica Natură.
Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopți adânci cu lună.
Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopții Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă..
Sensul versurilor
Piesa descrie moartea unui om simplu și uitarea lui de către lume, în timp ce natura își continuă ciclul. Mormântul său devine parte a peisajului, iar amintirea lui se estompează cu trecerea timpului.