Tu nici nu poți, tu nici nu știi
Să evadezi către lumină
Și-ntre cuvintele-mi pustii,
Rămâi cea mai concretă vină.
De ce te-aș învăța să zbori,
De ce te-aș smulge umbrei tale,
Dacă, în loc să urci, cobori
Printr-o maree de petale?
Nici tu nu vrei să mai privești
În urma clipei, ce se-ntâmplă,
Prea mulțumindu-te că ești
Un spin înfipt la mine-n tâmplă.
Și, iată-mă, scriindu-ți dar,
Acest poem de pedepsire,
Eu, presupusul tău pândar,
Cel predispus la părăsire.
Înlănțuindu-te din nou,
Te fac părtașă morții, care
Din trupul tău clădind cavou,
M-aruncă sieși de mâncare.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație toxică în care o persoană se simte vinovată și prinsă, dar în același timp, pare să perpetueze această stare. Este un sacrificiu auto-impus, o jertfă benevolă în care ambii parteneri sunt prinși într-un ciclu distructiv.