Înspăimântați se uită pândarii vieții mele,
Cum te-am putut convinge, când nu erau atenți,
Ca să te țin ascunsă, o vreme, printre stele,
Departe de mulțimea amanților latenți.
Și-mi pun în spate rele pe care niciodată,
Făptura mea suavă de zmeu îndrăgostit,
Nu le-a putut cuprinde – pe bani sau fără plată –
Cât timp doar prin poeme am stat adăpostit.
Și-am cultivat, cu grijă, doar flori nemuritoare,
Să ți le las pe toate, iubito, de pe-acum,
Deși mi-e frig de frică și mult mai mult mă doare
Că mâine-n amintire-ți voi fi un pumn de scrum.
Sensul versurilor
Piesa exprimă teama de a pierde o iubire și regretul anticipat că va fi uitat. Vorbitorul se simte vulnerabil și conștient de efemeritatea relației, acceptând cu tristețe inevitabilul.