Tu singură îmi afli
Printre cuvinte drumul
Și-mi vindeci rătăcirea
Grădinilor pustii.
Tu singură îmi aperi
Și flacăra și scrumul
Și toată îndoiala
Tu singură mi-o știi.
Tu singură, tăcere,
În care pot să caut
Și țârmul resemnării
Și tainice poteci.
Tu singură mă tulburi
Asemeni unui flaut
Și m-ai putea ucide
Simțind că poți să pleci.
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație profundă și complexă, unde tăcerea și prezența celuilalt aduc atât vindecare, cât și o fragilitate emoțională. Echilibrul este menținut de această dualitate, deopotrivă liniștitoare și tulburătoare.