George Coșbuc – Ghiaurul

Dincolo de Dnistru pe mal,
Vin repezi cazacii ca vântul;
E galben de groază pământul
Și geme și zăngăte-n zare,
De vuiet de care
De chiu și de tropot de cal.

Hatmanul în cortul rotund
Așteaptă pe-oștenii cu pradă.
Iar aurul curge grămadă,
Și galben și roșu ca luna,
Iar cortul întruna
Se face mai strâmt și mai scund.

Cu zâmbet hatmanul voios
Pe umeri oștenii și-i bate
Când vin cu-averi mai bogate.
El iese, și intră, și iară
Se uită pe-afară
Și-n sus pe câmpie și-n jos.

Sunt turme de-a lungul pe șes,
Și dese ca picurii ploii:
Dincoace sunt caii și boii,
Dincolo sunt oameni în funii,
Și-n țeapă sunt unii –
Vin turme mai multe, mai des.

Dar tot ce vede-i nimic!
Tot robi, și tot aur și vite.
Și-aruncă priviri întețite
De-a lungul pe șesuri, și n-are
Nici loc de-alinare,
N-ascultă cazacii ce-i zic.

Dar iată-l! Fugarul buiac,
Părându-ți de praf și de spume
Că vine din margini de lume,
S-oprește deodată cu zborul,
Și-și scoate piciorul
Din scară bărbosul cazac.

– „Priviți-o, tovarăși, voi toți –
Frumoase sunt multe, Bogdane,
Dar una ca asta, hatmane,
De-aduce vrun altul ca mine,
Ascultă-mă bine:
Am ochi și ți-i las să mi-i scoți”.

Și roată cazacii se strâng,
Și-n mijloc hatmanul, și-n roată
De marmură-i tabăra toată –
Cel mult de s-aude-n tăcere
Gemuta durere
Din ochii femeii, că-i plâng.

Dar ce-i e acestei femei?
Deodată ca-n chip de poruncă
Ea brațele-n lături le-aruncă
Și capul pe spate, și iată
Dă hohot deodată,
Și groaznic ce-i hohotul ei!.

Cu zgomot cazacii tresar,
Privind dintr-o parte femeia.
Ea râde, ea râde-ntr-aceea,
Se-nvârte sălbatec ca dracii –
De-uimire cazacii
Răsuflă cu frică și rar.

– „Hatmane. ” prin hohot a frânt
Cuvântul sălbateca fată
Din țara Moldovei furată;
Și, zic ca de-o gură nebună,
Cuvântu-i răsună
Ca de bulgări căzuți în mormânt.

– „Hatmane, privește-m-acum!
Priviți-mă cete cazace!
Un semn al peirii voi face
Cu mâna vrăjită spre-oștire,
Și praf și topire
Voi face din oaste, și fum”!.

Cazacii s-azvârl îndărăt,
Și-ngheață-n plinirea mișcării.
– „Sărman logodit al pierzării,
Hatmane, haid’ ține-te bine!
Ți-e frică de mine?
Dar iată, că vreau să-ți arăt.

Nici glonțul izbit din pistol
Nu poate prin pieptu-mi pătrunde!
Lovește.. hai vino.. răspunde”.
Și-n fața-i sălbateca fată
Grăbit îi arată
Albimile pieptului gol.

Hatmanul își iese din minți
Mânia-i sugrumă cuvântul.
Se-nvârte sub dânsul pământul,
Și tremur cu spaimă-l răzbate
De-a lungul prin spate, –
Și-n urmă-și ia inima-n dinți.

Și galben, cu părul zbârlit,
El scoate pistolul și-ntinde,
El trage, și flacăra prinde:
În sânge ce-mproașcă spre soare,
Ea cade și moare,
Gemându-i: – „Atât am voit! ”.

Hatmanul o clipă stă drept,
Nimic nu-nțelege din toate –
Un geamăt de fiar-apoi scoate,
Și bâlbâie vânăta gură
Cu spumeg: – „Ghiaură! ”
Izbindu-i călcâiul în piept.