Seara tace tânguirea
Cucului în pădure.
Mai adânc se înclină grâul,
Macul cel roșu.
Neagră furtună amenință
Peste colină.
Vechiul cântec al greierului
Se stinge pe câmp.
Nu se mai mișcă frunza
Castanilor.
Pe scara în spirală
Îți foșnește rochia.
Liniștită strălucește lumânarea
În odaia-ntunecată;
O mână argintie
O stinge.
Nici o boare, noapte fără stele.
Sensul versurilor
Poemul descrie o scenă de vară târzie, încărcată de tăcere și presimțirea unei furtuni. Imaginile naturii, cum ar fi cucul tăcut și câmpul liniștit, creează o atmosferă melancolică și contemplativă, sugerând un final sau o tranziție.