Sub luna albă mama își purta copilul
În umbra nucului, a bătrânului soc,
Beat de sucul de mac, de tânguirea sturzului;
Și-n tăcere, cu milă
O față bărbată ușor peste ei se-apleacă
În întunecimea ferestrei; și vechile lucruri
Ale strămoșilor
Zăceau în ruină; iubire, visare de toamnă.
Sumbră, deci, ziua anului; tristă copilărie,
Când băiatul încet cobora spre ape răcoroase și pești argintii, Odihnă și chip;
Când dârz el se repezi înaintea turbaților cai,
În noaptea sură deasupra lui steaua-i se-aprinse;
Sau când, prins de mâna-nghețată a mamei,
Seara, mergea prin întomnatul cimitir Sfântul Petru,
În bezna odăii zăcea liniștit un cadavru suav
Ce-și deschidea asupra lui pleoapele reci.
El însă era doar o pasăre mică prin crengile goale,
Lung clopot în seara de noiembrie,
Liniștea tatălui, când el în somn cobora crepusculara scară-n spirală.
Sensul versurilor
Piesa explorează amintiri fragmentate din copilărie, marcate de o atmosferă sumbră și melancolică. Imaginile se succed într-un stil oniric, evocând pierderea, moartea și o nostalgie profundă pentru trecut.