Voi, munți sălbatici, al vulturului
Doliu solemn.
Nori aurii
Fumegă pietroasele pustiuri.
Răbdătoare liniște respiră pinii,
Mieii negri lângă prăpastie
Unde albastrul deodată
Ciudat amuțește,
Blânda muțenie a bondarilor.
O, verzii pomi –
O, tăcere.
De vis cutremură sălbatecul pârâu
Întunecate stafii inima,
Beznă,
Ce peste hăuri se întinde!
Vocile albe
Orbecăind peste-nspăimântătoare atrii,
Zdrențuitele terase,
Părintele furioaselor feroce, vaietele
Mamelor,
Strigătul de luptă al pruncului
Și al nenăscuților
Suspinând din orbii ochi.
O, durere, tu înflăcărată uitătură
A marelui suflet!
Deja zvâcnește-n înghesuiala
Armăsarului și al căruței
Un fulger violet-fantomatic
În țiuitul molidului.
Răceala magnetică
Încercuiește acest cap majestuos,
Jăratică deprimare
A unui Dumnezeu înfuriat.
Frică, tu șarpe veninos,
Neagră, mori în stâncă!
Prăbușiri de lacrimi se prăvălesc
Pe sălbatice pâraie în jos,
Furtună-îndurare,
Răsună-n a tunetului amenințare
În juru-nzăpezitelor piscuri.
Foc
Purifică zdrențuita noapte.
Sensul versurilor
Poezia descrie o furtună violentă în munți, folosind imagini puternice ale naturii și ale suferinței. Furtuna devine un simbol al purificării și al eliberării de durere, dar și al forței distructive a naturii.