Seara, când umblăm pe cărări întunecate,
Ne răsar în față palidele noastre făpturi.
Când însetăm,
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.
Răposați, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescărușii suri.
Nori de primăvară cresc peste orașul sumbru,
Care tăinuiește preaînalțatele vremi ale călugărilor.
Când îți prindeam mâinile subțiri,
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de atunci.
Totuși, când întunecata armonie bântuie sufletul,
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie și melancolie, rememorând amintiri dintr-o copilărie tristă și momente petrecute în natură. Prezența unei persoane dragi aduce alinare în momentele dificile.