Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
și ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.
Grădina publică era tristă și goală;
toamna beată își pierduse toate vanitățile.
Liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste
se uita la cer și concepea cine știe ce poezie banală.
Mă gândeam tot mai încăpățânat la Violaine-
era atât de departe de București..
Femeia de alături se socotea totuși prezentă
și mă întreba profesional: „Mă iubești?”.
Era preferabil să fi fost beat, nebun,
sau să fi avut măcar o sută de lei;
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrățișările ei..
Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
aș fi putut să o sărut până dimineața-
dar ea voia bani și eu vream să fiu singur..
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi
să-și ia viața?.
Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte-
liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
Cel puțin era liniște, femeia – bună și calmă..
.. Când m-am trezit, banca era dură și eu nu mai
aveam pălărie..
Sensul versurilor
O întâlnire dezamăgitoare într-un parc, reflectând asupra singurătății și a lipsei de conexiune umană. Naratorul se simte alienat și dezgustat de situație, preferând singurătatea în locul unei relații superficiale.