Ceilalți ședeau cu umerii lipiți de o fereastră
cu ochi ca niște cuie înfipte în trupurile noastre
și toate cumpenele respirau
dar într-o bună zi ceva pluti în ei se pârgui acolo
și se trăia destul de greu
iar noi eram răsturnătorii.
atunci acea femeie ședea pe scaunul cel mai înalt și se uita la mine
cu tristețe
era o recunoaștere vădită printre cele mari și sfâșiate pe sub văl
șoaptele ei îmi mângâiau obrajii
cât de departe se aflau atunci și vălul și tristețea
de multe ori găsite și tot la fel uitate
pe iarba liniștită a tăcerii mele.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de alienare și tristețe colectivă, unde indivizii sunt copleșiți de greutăți și caută o formă de recunoaștere sau consolare. Vălul simbolizează distanța și tristețea, în timp ce tăcerea oferă un refugiu liniștit.