Stau singur şi mă uit pe o stradă pustie
Stau singur cu buzunarele pline de câini
Stau singur şi ascult foşnetul oaselor
E ca şi cum ar adia vântul peste un clopot de ceară
Dar după primul colţ la prima răspântie
S-ar putea oricând să apară cineva învăluit într-o ploaie de lumină
Şi va trebui să mă acopere cu mantia lui pentru că
S-ar putea odată cu el să vină o ploaie sau o ninsoare
Sau chiar o afurisită de lapoviţă
Să ne îngheţe oasele proaspăt spălate
Deşi ieri a fost mai frig decât azi.
Deasupra mea zboară câţiva porumbei cerşetori
Filantropii le-au pus fărâmituri de pâine pe balcoane
Şi eu mort de mult cu o piatră de moară pe piept
Am hotărât în sfârşit să plec
Să pornesc de pildă dintr-un grajd înecat în aburi
Să merg aşa până la un crâng (tufiş) unde mă aşteaptă sora Fântână
Să mă reazem acolo de prăbuşirea ei.
10 octombrie 1986
Salonul 3003
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de izolare și melancolie, cu o tentă de speranță. Naratorul, aflat într-o stare de deznădejde, caută alinare și refugiu într-un loc simbolic, sugerând o călătorie spre acceptare sau eliberare.