Nu există niciodată suficient timp în clipa când
printr-o fantă te privește celălalt om inexistent
pe care nu-l vezi, doar
el te vede cum tragi storurile la ferestrele unei case
din care vei pleca
așa cum se înalță la ceruri prin coșuri
dâre de fum ca niște cărări pe care nu mai trece nimeni.
de după ele nu se mai vede nimic,
și atunci auzi cum cade lumina prin sângele tău
ca sughițul bețivului dimineața când toți cei din întuneric
îți fac loc în locul lor pe care nimeni nu mai vrea să-l ocupe.
stai și tu acolo un timp
până când vine altcineva și te brâncește,
deși te rostogolești, nu cazi,
deși e prăpastie,
nu te oprești nicăieri,
deși e nicăieri, nu poți fi decât acolo.
numai acolo, prin fanta aceea ochii tăi încep să vadă ceva,
ridici paharul
și învii pentru totdeauna.
dar nu mai există timp, nici măcar suficient,
doar cineva căruia nu-i vezi chipul,
îi spui femeie, dar nu o atingi,
îți spune fiu, dar nu te ține la piept,
ești fericit,
dar asta nu mai contează –.
auzi doar cum bat în ochi stropi grei de întuneric.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de alienare, efemeritate și inevitabilitatea morții. Personajul se simte prins într-o existență limitată, observat de o prezență invizibilă și incapabil să găsească conexiune sau sens.