Gellu Dorian – Când Scriu o Poezie

Când scriu o poezie, las totul în seama nimănui
care stă pitit peste tot și-mi pune toate lucrurile în dezordine,
treburile neterminate, moțăie
ca un pisoi în preajma unei sobe imaginare.
Nu-mi fac griji că nu va fi totul rezolvat
când voi ridica ochii de pe coala de hârtie
lăsată acolo de o vreme pe care am decis să o pierd
prin oraș cu tot felul de inși care habar n-au că scriu poezii –
prea mult timp albit în fața ochilor,
prea multe poezii nescrise,
restul vieții poate să mai aștepte,
deși de fiecare dată când scriu,
trebuie să am tot confortul necesar unei bune dispoziții,
biroul trebuie să fie curat, fără cărți lăsate deschise
cu fața în jos, fără cocoloașe de hârtie,
fără pixuri,
patul din care m-am trezit cu ceva timp în urmă,
trebuie să fie făcut, covorul aspirat,
camera aerisită,
în așa fel încât tot ceea ce a mai rămas de făcut
să las în seama nimănui, care stă pitit peste tot
și nu-mi atrage atenția cu nimic.
Primul pahar cu vin se goleşte încet,
celui de-al doilea îi fac plinul
și privesc lung coala de hârtie în care va urma să zacă
pentru totdeauna poezia
pe care am cărat-o după mine toată viața
până acum când sunt gata să încep să scriu cu atenție
primul cuvânt care nu vrea să se arate
decât la al treilea pahar când dintr-odată se face
lumină în jur și nu mai văd nimic,
gata să observ că din restul întunericului din univers
iese un ins ostenit
care începe să deretice prin casă
și astfel se termină totul –
poate mâine, îmi zic, mângâind fața albă a colii de hârtie
care răsuflă ca o femeie după o zi de așteptare
într-un dormitor plin cu flori,
dar mâine
femeia nu mai este acolo, iar pe coala de hârtie apare
primul vers care-l așteaptă pe ultimul
ca pe o binecuvântare.