Nu orice femeie este femeie, cu adevărat,
umai acele trupuri pline cu sânge ca niște bidoane pline cu vin
din care bei pe nerăsuflate
au devenit amfore pe care le dezgropi după milenii de ani,
le recompui ciob cu ciob
de la buze până la pubis, de la brațul pierdut al lui Venus
până la brațul puternic al lui Hermes,
de la coasta lui Adam până la floarea de măr
în care se ascunde șarpele.
Și când e gata, o așezi în pat,
o iubești,
lași să curgă din ea viața,
faci tot posibilul ca moartea să o uite
chiar dacă în gândul tău aceasta stă ca un as în mânecă
pentru clipele când ești făcut cioburi și aruncat
sub copitele cailor de pe un maidan fără dragoste.
Dar există și femeia care n-a fost niciodată amforă,
n-a fost ascunsă de timp în pământ,
ci doar într-un alt trup de femeie,
unde ar fi putut fi ascunși și bărbații ai căror ochi
o descoperă și o așează în patul
din care se trezesc răstigniți
alături de toți tâlharii care n-au iubit niciodată ca ei,
de la buze până la pubis,
de la șolduri până la călcâie,
până în suflet și inimă,
bând cu nesățiu dintr-o amforă pe care n-o vor mai iubi
când va fi goală.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea feminității și a iubirii, comparând femeile cu amfore prețioase, fie descoperite și restaurate cu grijă, fie consumate și abandonate. Se reflectă asupra efemerității frumuseții și a relațiilor, precum și asupra impactului timpului asupra acestora.