Ce blând îmi sunt străini părinții,
parcă eu mi i-am născut și am fugit
lăsând din mâna stângă-ndurerată
doar inelarul peste nimeni rotunjit.
Și parcă nici n-au învățat cuvintele și folosesc
în locul lor îngrămădite lucruri vechi,
un jilț prelung de fosfor pe care se așază
vocalele ca patru clavicule perechi.
Și uneori i-aud mișcându-se
și două chipuri luminează jilțul înalt
în întunericul care aprinde
farul pe țărmul celălalt.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de distanță și înstrăinare față de părinți, sugerând o ruptură și o amintire vagă a unei legături pierdute. Metaforele bogate evocă o atmosferă melancolică și contemplativă, accentuând ideea de trecut incert și relații familiale complicate.