Împreună cu ploaia care mă desfată
simt puterea armelor
care mai mare este în lipsa lor.
Acum pradă mă las apei.
Ea smulge cu atâta ușurință mirosurile
și face și face spărturi în aer,
de aceea atât pământ e printre noi.
Vai, n-am spus numele nimănui,
și totuși nenorocul unuia,
gândurile altuia, răsfățul
și înstrăinarea, golul și plinul celuilalt
și spaima, toate sunt.
Vai, nici o ființă și nici un lucru n-am numit!
Și totuși stema de lemn a corăbiei,
haina marinărească îmbâcsită,
metalul sunător al banilor
peștii zbătându-se înfometați,
toate sunt.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de detașare și contemplare în timpul unei călătorii, unde absența și tăcerea amplifică percepția asupra lumii. Vorbitorul reflectă asupra conexiunilor umane și a esenței lucrurilor, chiar și atunci când acestea nu sunt explicit numite sau definite.