Cuvântul viu mi-e drag nespus:
El sare-nalt, mereu dispus,
Are-un salut cuviincios,
Și chiar stângaci e grațios,
Prin vine sângele îi zburdă,
Răzbate și-n urechea surdă,
Și flutură și se frământă,
Prin tot ce face – el încântă.
Cuvântul totuși e firav,
Când sănătos, și când bolnav.
De vrei să-l știi mereu în viață,
Apucă-l gingaș și-l răsfață,
Nu-l pipăi cu palma dură,
El moare și de-o-ncruntătură –
Și-atunci se prăvălește lat,
Sărman și rece, nemișcat,
Cu chipul palid, descompus,
Strivit de moarte și răpus.
Cuvântul mort – un lucru hâd,
Sfârlează bâzâind, și-atât.
Rușine hâdei meserii
Prin care mor cuvinte vii!
Sensul versurilor
Piesa explorează natura duală a cuvintelor, evidențiind fragilitatea și importanța lor. Cuvintele vii sunt prețioase și pline de viață, dar pot muri ușor dacă nu sunt tratate cu grijă. Piesa atrage atenția asupra responsabilității pe care o avem față de cuvintele pe care le folosim.