Fii ai muntelui, din grădini eu vin spre voi!
Din grădini, unde natura cu răbdări casnice trăiește,
Îngrijite și reîngrijite cu oamenii-mpreună.
Dar voi, voi măreți! Stați ca a Titanilor popor
În lumea îmblânzitoare ce vouă v-aparține, și cerului
Care vă îndestulează și vă crește,
Și acelui pământul care vă naște.
Niciunul dintre voi nu a mers la școala omenirii,
Și vă împingeți fericiți și liberi, din puternicele rădăcini,
Vă ridicați și cuprindeți ca vulturul prada,
Cu-n braț imens în spațiu și împotriva norilor
Vă e-nsorita coronă pusă, strălucitoare și imensă.
O lume-i fiecare dintre voi, ca cerului lucinde stelele
Trăiți toți câte-un zeu, în liberă reuniune.
Dac-aș putea-ndura robia, n-aș invidia nicicând
Pădurea asta, m-aș cuibări în viața socială.
Doar inima nu mi-aș lega de-a societății viață,
Ce nu respinge dragostea, o cum aș vrea trăi-ntre voi!
Sensul versurilor
Piesa exprimă admirația față de măreția și libertatea naturii, simbolizată de stejari. Naratorul aspiră la această libertate, dar recunoaște și atracția vieții sociale, dorindu-și o viață în armonie cu natura, dar și cu oamenii.