Loc liniștit cu iarbă verde;
Culcați stau toți sub cruce,
Acolo mi-e prietenul, se pierde,
Sub geamuri colorate și năuce.
Când luminează, cerul strălucește,
Amiaza, când primăvara se odihnește,
Norul ceresc de-ndată se ivește,
Iar ziua de plecare se grăbește.
Nici zidurile nu sunt liniștite,
Deasupra cărora un pom atârnă;
Cu rouă neagră, frunzele pleoștite,
Doar fructele în pârg stau într-o rână.
Acolo în capelă, o liniște de întuneric,
Și nici altarul parcă nu-i întreg,
Și multe lucruri stau acolo feeric,
Pe câmp în vară greierii liniștea dezleg.
Când se aude pastorul vorbind,
Mulțimea de prieteni stă și-ascultă,
Ei stau cu morții știind că în curând
Nici ei nu vor avea vreme prea multă.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra mortalității și a efemerității vieții, plasând acțiunea într-un cimitir liniștit. Vorbește despre acceptarea morții și despre legăturile dintre cei vii și cei morți.
