Umblați, acolo, sus în lumină
Pe dulce plai, voi, fericite genii!
Strălucitoare adieri
V-ating ușor, plutind
Ca degetele-artistei
Pe strune sfinte…
Neștiutori de soartă
Ca pruncul în somn,
Respiră zeii:
Cast ocrotit în mugur născând
Înflorește etern spiritul lor,
Și ochii lor fericiți
Privesc în tăcută,
Eternă seninătate.
Și noi am fost ursiți
Să nu aflăm nicăirea odihnă:
Dispar și cad
Sărmanii oameni,
Orbește, de la un ceas la altul,
Ca apa zvârlită din stâncă
În stâncă,
De-a lungul vremii, în necunoscut.
În românește de Șt. O. Iosif.
Sensul versurilor
Piesa explorează contrastul dintre existența senină și eternă a zeilor și soarta efemeră și incertă a oamenilor. Subliniază ideea că oamenii sunt supuși trecerii timpului și necunoscutului, în timp ce zeii trăiesc într-o stare de fericire și seninătate eternă.