În lumină înaltă umblați
Pe un dulce tărâm, fericite voi, Genii!
Strălucite, zeiești adieri
Ușor vă ating,
Ca degetele femeii la harpă
Sfintele strune.
Fără ursită, precum adormitul
Copil, respiră Cereștii;
Cast ocrotit
Într-un mugur de rând
Înflorește de-a pururea
Spiritul lor,
Iar ochii, preafericiții,
Privesc în tăcută
Pe veci claritate.
Ci nouă nu ni-e lăsată
În niciun loc alinarea,
Se petrec și se surpă
Chinuiți muritorii,
Orbește zvârliți
Dintr-un ceas în altul,
Ca apa din piatră
În piatră căzând,
Mereu în abisu-ndoielii.
Sensul versurilor
Piesa explorează diferența dintre condiția divină, caracterizată de fericire și eternitate, și condiția umană, marcată de suferință și incertitudine. Versurile reflectă asupra lipsei de alinare și asupra trăirilor tumultoase ale muritorilor, comparate cu căderea apei într-un abis al îndoielii.